Eduardo José Gregorio Nicol i Franciscá

Filosof mexican de origine catalană.

„Rațiunea de forță majoră” este poziția din care omul își caută doar subzistența și deci pierde legăturile de comunicare cu ceilalți și cu lumea, înlocuind căutarea adevărului cu simpla utilitate. Odată cu dominația rațiunii de forță majoră, rațiunea încetează să se mai orienteze către cunoașterea realității și construirea unui orizont practic, pentru a o exploata în vederea utilizării sale utilitare.

ETHOS ȘI EXPRESIE

Nu am intervenit niciodată în politică. În anii în care tentația de a acționa era cea mai acută, a trebuit să mă gândesc serios la dilema dintre activitatea politică și vocația filozofică. M-am hotărât pe filozofie, nu fără o oarecare reticență, pentru că mi-am dat seama că mi-ar fi imposibil din punct de vedere material să slujesc doi stăpâni. Pe 19 iulie (1936) m-am comportat ca un om obișnuit pe stradă, tocmai pe stradă, și cu modestie.

În 1938, fiind profesor și director al Institutului Salmerón din Barcelona, ​​nu am mai putut rezista vieții civile (înlocuitorul meu nu fusese mobilizat) și am cerut un interviu cu generalul Don Vicente Rojo, care era tatăl unuia dintre studenții mei, să mă desemneze unde aș putea oferi cel mai bun serviciu. Generalul m-a repartizat la Secția a II-a a Statului Major General al Armatei (care a funcționat apoi ca Stat Major Central).

În faza finală a războiului, aflându-ne în orașul Agula, la mică distanță de granița cu Franța, ofițerii, clasele și trupele Marelui Stat Major au primit un ordin scris de la Președintele Consiliului de Miniștri și Ministrul Apărării Naționale, să treacă în Franța „în convoi, cu uniforme și cu arme”. La graniță am predat armele armatei franceze și am ajuns în lagărul de concentrare de la Argeles-sur-mer.

Declar că dețin un pașaport diplomatic, vizat de Ambasada Franței, care mi-a fost dat în Agulana de prietenul și colegul meu dr. Quero Molares, pe atunci subsecretar al Ministerului de Stat. Am părăsit locul după un timp prin mijlocirea lui Don Pau Casals și a profesorului Pere Bosch Gimpera, care fusese ministru al Justiției în guvernul local. M-am mutat la Toulouse, unde profesorii de franceză înființaseră un cămin pentru profesorii spanioli emigrați.

După câteva luni mi s-a oferit plecarea cu nava franceză „Sinaia”, sponsorizată de Comitetul Britanic pentru Ajutorul Spaniei (prezidat Ducesa de Atholl și de domnul Clement Attlee, șeful Partidului Laburist). Am părăsit Europa și am aterizat la Veracruz în iunie 1939.

În Mexic (capitala) am intrat la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității Naționale Autonome, căreia îi aparțin în continuare în situație activă. Nu m-am dedicat nici unei alte activități decât universității din Mexic. Această activitate a reprezentat, mai ales în primii zece ani, privațiuni foarte acute. Universitatea avea atunci puține resurse.

Decizia tinerească de a mă concentra exclusiv pe filozofie în viața mea nu m-a împiedicat să urmăresc de departe destinul Spaniei cu o sensibilitate poate mai acută decât dacă aș fi fost pe pământ. Dar ideea mea despre vocația filozofică, pe care o consider valabilă pentru fiecare filosof spaniol din secolul nostru, m-a compensat într-un anumit fel pentru exil. Filosofia abordează două aspecte ale vieții, care sunt diferite și în același timp complementare: știința și paideia; adică: cunoaștere şi etos pur.

Filosofia este formarea omului și se adresează în același timp omului universal și omului național. De la început am avut scopul de a influența, în măsura abilităților mele, o orientare către filozofie ca știință riguroasă, pentru care eram convins că gândirea spaniolă nu duce lipsă de capacități. Cred că am reușit să depășim faza în care a predominat genul eseului și chiar și convingerea programată și insistentă că acest gen sau stil era cu adevărat potrivit geniului nostru.

La rândul său, sistemul filozofic al unei formări a omului (și pentru mine, în mod specific, a omului spaniol și hispanic în general) acoperă o agendă specifică și foarte complexă. În acest aspect, gândirea funcționează sub aceeași cerință de rigoare ca și în teorie, dar este influențată de emoții și de o voință de a fi pe care mulți o împărtășesc, deși într-un mod obscur. Este misiunea filozofului, în general, și în special a filosofului spaniol din secolul nostru, să se asigure că această dorință de a fi este luminată de idee.

Pentru a realiza acest lucru, este mai eficient ca filozoful să rămână în afara acțiunii politice și chiar liber de angajamente ideologice. Ei bine, există multe moduri de a fi bărbat. Coexistența diferitelor moduri de a fi spaniol nu este imposibilă. Problema este găsirea unui etos comun, iar noi nu am reușit acest lucru. Acolo ar trebui să intervină filosofia mai mult decât politica. Distanța a impus o reducere a sferei și eficacității reflecțiilor mele, ceea ce a reprezentat cea mai mare mortificare a exilului. Motivul preocupării mele zilnice a fost să mă ocup doar de aspectul universal al ideii de om.

Unitatea Spaniei nu există și poate fi realizată doar prin acel ethos comun (formarea unui caracter, stil și proiect de viață), și nu printr-o uniformitate impusă. În esență, unitatea ethosului este o expresie a libertății.